Oare unde-si are radacinile numele orasului URLATI?!

Urlați. Un oraș la poale de dealuri îmbelșugate, un oraș atestat în 1515, al cărui toponim are interpretări diverse, strâns legate de paginile istoriei locului.

Trebuie știut că, spre exemplu, în legătură cu denumirea localității URLAȚI, „Dicționarul Terminologic și de Regionalisme” (DTSR (1872)) susține că în vechime se numea „Stenota” și era cetate veche, din care au rămas doar rămășițe.

Alte surse susțin că toponimul ar avea rădăcini în „Uralt”- cuvânt nemțesc (provenit de la goți) care înseamnă „lucru prea vechi”, transformat în timp în „Urlați”.

Alcătuitorii DGJPh (1897, p. 601) menționează însă că denominația provine, conform tradiției, de la faptul că locuitorii – coborau – de pe dealurile vecine spre a se aduna la urlătoare, adică la târg, ceea ce pare logic, așadar s-ar putea să fie și veridic.

N-ar fi însă exclus să fie doar o simplă traducere, din slavă, a numelui râului „Cricov” (care, de altfel își duce apele prin Prahova) (krik = „strigăt”, „urlet”). Potrivit altor cercetători, Urlați provine din cuvântul maghiar „Váralatt”(„subcetate”, Orlat, Urlat). De altfel Urlați a fost până în secolul al XIX-lea reședința fostului județ extra-carpatic Secuieni.

Ori, cine știe, poate ca și ORLATUL din Mărginimea Sibiului, are legătură cu întâmplări din trecut…*Aşa după cum aflăm de la col Ioan Părean (împătimit culegător de folclor!), bătrânii satului povesteau odinioară la şezători, despre felul în care s-a ajuns la numele de Orlat.

Ei bine, se spune că pe vremea năvălirilor barbare, localnicii se refugiau în munţii din apropiere până trecea valul aducător de moarte. Acolo în munţi, la colibele risipite prin poienile pădurilor seculare îşi continuau viaţa. Împreună cu animalele lor, sătenii acestor plaiuri stăteau ascunşi până la plecarea spre alte zări a fioroşilor năvălitori, mereu alţii, dar cu aceeaşi poftă de pradă. Când pericolul se îndepărta, cei mai curajoşi coborau în vatra satului, acum pustiit, pentru a se convinge că duşmanii au plecat spre alte meleaguri.

Conducătorul obştii, judele satului, îşi punea atunci mâinile pâlnie la gură şi striga spre cei ce aşteptau semnalul de coborâre de pe crestele împădurite ale muntelui.

« Urlaţi măi la vale, c-au plecat barbarii! Urlaţi cu toţii, cu animale şi merinde, că acum e linişte în sat la noi! »


De luat în seamă, de sigur, ar fi opiniile savantului Nicolae Iorga, care, în volumul său de „Documente urlățene”, publicat inițial în cadrul „Buletinului Comisiei Istorice a României”, în 1927 (editat apoi și în extras), își punea întrebarea: „de unde-i vine acest nume?”, pe care îl va cataloga în altă parte drept „numele-poreclă” indescifrabil . Și tot el răspunde:

„Etimologia care s-ar prezenta la început ar pune numele în legătură cu verbul a urla. Dar aceasta n-ar avea nici un sens. Trebuie căutat aiurea. Am găsit și forma „Orlați”. Aceasta ne-ar trimite la radicalul „Orlu”, „Orlea”, constatat și aiurea. Finala ar fi cea slavonă „-aț”, care se întâlnește, e drept, în alte regiuni, cele de lângă Dunărea sârbească (de fapt bulgărească – n.n), de la Romanațul nostru (să nu fie și Galații de aceeași origine?) până la Craguievațul și Crușevațul sârbilor”.

sursa foto: Facebook