Mai are o sansa: „Casa a casatoriilor”, o cladire-poveste

Motto: „Toate comorile pământului nu pot cumpăra o şansă pierdută.” – Amanda Scott

O știm cu toții. Ploieștenii dar și prahovenii, în general. O admirau… și bucureștenii sau brașovenii când treceau prin Ploiești. Ține pe umerii săi romanța bătrânului bulevard și vrea, înadins, să mai stea cu noi la o poveste, pe-ndelete.

Una dintre clădirile emblematice ale Ploieștiului, cunoscută de localnici drept Casa Căsătoriilor, clădirea cu arhitectură neoromânească a jucat un rol important de-a lungul timpului în istoria urbei, fiind printre altele reședință privată a nu mai puțin de trei primari. Incursiunea în istorie începe cu crearea bulevardului, în 1878, imediat după Războiul de Independență. Odată finalizată linia de cale ferată București-Ploiești, era nevoie de o arteră principală care să lege centrul orașului de noua Gară de Sud. Bulevardul Independenței s-a trasat și construit în etape, sub coordonarea lui Toma Socolescu, arhitectul șef al orașului, și a primarului vremii, Radu Stanian. Radu Stanian este de altfel și primul proprietar al acestei clădiri, construită în forma sa inițială în jurul anilor Fost avocat de succes, om politic de orientare liberală, parlamentar în mai multe mandate și primar ales al Ploieștiului pentru trei mandate, între 1883 și 1896, ultimul dintre ele nefinalizat din cauza bolii, Radu Stanian a fost unul dintre cei mai îndrăgiți edili, fiind pentru multă vreme singurul căruia i s-a ridicat o statuie – în anul 1902, pe Bulevardul Castanilor. Liberal convins, cu accente radicale, Stanian a fost bun prieten cu Candiano Popescu, inițiatorul mișcării antidinastice din 1870 cunoscută sub numele de Republica de la Ploiești. Stanian însuși a fost implicat în pregătirea revoluției, reședința sa fiind locul multor întâlniri conspirative și locul de pornire al evenimentelor de la 8 august După înăbușirea mișcării, Stanian a fost arestat, judecat și ulterior achitat. Radu R. Stanian, fiul său, deputat și primar al Ploieștiului ( ), s-a născut și a copilărit în casa de la Bulevard, păstrând-o în familie după moartea tatălui său.

După Primul Război Mondial, casa este cumpărată de N. Constantinescu Bordeni, și el viitor primar al Ploieștiului, responsabil de forma actuală a arhitecturii. Proiectul de refacere a fost încredințat arhitectului N.Z. Șmina, ucenic al arhitecților Ion Mincu și Toma Socolescu.

Chiiar specialiștii în arhitectură și urmabism recunosc că această clădire-poveste se încadrează în tipologia reședințelor burgheze înstărite, urmând stilul locuințelor urbane franceze de tip hôtel particulier. Imobilul se află așezat pe o parcelă delimitată de trei străzi și este compus din demisol, parter înălțat, pod și foișor. Schema funcțională păstrează tradiționala distribuție a camerelor în jurul unui hol central, principal, spre care se deschid diversele saloane. Parterul înalt ( hochparter ) conţine intrarea principală centrată pe faţada dinspre bulevard. Din sasul intrării se accede întrun vestibul octogonal, prin intermediul căruia se intră în holul central, ce fascinează prin decorațiile prețioase. Acesta oferă acces spre saloanele laterale. Fosta sufragerie, lambrisată cu lemn sculptat, este amplasată la dreapta intrării în parter, continuându-se cu zona gospodărească și cu o mică seră semicirculară, delimitată la exterior de o colonadă și arcaturi trilobate de zidărie. Podul cu cornișa supraînălțată a fost cu siguranță creat în vederea mansardării locuinței, extindere care nu s-a mai realizat, dar care poate fi realizată în prezent. Turnul-foișor se inspiră din cele proiectate de T.T. Socolescu și a fost ridicat în aceeași perioadă, pentru a adăposti scara principală, realizată din lemn strunjit, care duce de la parter la mezaninul mansardat și la terasa de deasupra serei în sfert de cerc, până în foișor. Fațada este bogată în decorații ce poartă amprenta stilului marilor arhitecți români, promotori ai stilului neoromânesc.

Potrivit minuțioasei documentații pe care o aflăm pe docplayer.ro, arhitectul N. Z. Șmina a preluat, de pildă, de la maestrul său Ion Mincu, ancadramentele în acoladă deasupra golului ferestrei și cartușele în axul acestuia.

De remarcat, de altfel, că decorațiile ancadramentelor seamănă foarte bine cu cele de la casa arhitectului și profesorului Ion Mincu din str. Pictor Verona din București și reprezintă un omagiu adus mentorului și celui căruia i-a fost ucenic și colaborator. În același timp, Șmina a lucrat și cu T.T. Socolescu, de la care a preluat alte elemente decorative, cum sunt arcaturile ieșite în relief de la noua cornișă suprapusă peste cea veche, foișorul turnului și marea copertină de lemn semicirculară de la intrare, elemente care se regăsesc la vila realizată de Socolescu în Parcul Bonaparte din București.

Deși conține un amalgam de decorații, vila urbană rezultată este armonios închegată și constituie o prezență emblematică în arhitectura bulevardului. Parcă-ar vrea să stea de vorbă casa asta cu prezentul și cu viitorul, într-o sublimă metaforă luându-și martori pe nemuritorul Caragiale (statuia ce domnește în părculețul din preajmă) și bătrânii castani…

Turnul cu foișor se încheie pe verticală cu un foișor pe coloane masive, cu capiteluri compozite, specifice stilului Neoromânesc. Acoperișul are o formă specială, cu o supraînălțare la circa o treime din panta acoperișului, și îi conferă vilei un aer arhaic. Lucarnele sale sunt inspirat decorate, iar acoperișul în bulb al intrării impune prin monumentalitatea sa.

Interioarele au și ele o decoraţie bogată cu lambriuri de lemn masiv, cu uși asortate cu lambriurile și nișe semicirculare cu calote semisferice în care probabil erau dispuse obiecte de artă. Lambriurile din rame și tăblii sunt casetate cu bumbi. Pe tavan existau elemente de stuc din care s-au mai păstrat câteva ornamente la parter. Tootul într-o eleganță în care stilul și cadrele creează intimitate și parfum de epocă… parcă la tot pasul te-ai aștepta să vezi aici domni cu joben, cu melon, cu mustățile stufoase arcuite à la Caragiale și doamne cu lornion și pălării ornamenatte cu flor și catifele din cele fine…

Uşile exterioare sunt de lemn, dispuse pe rame și tăblii și cu grilaj decorativ de fier forjat la ochiurile de geam. Ușile interioare sunt elegant subîmpărțite de baghete care au geam cristal bizotat. Deasupra lambriului există un tapet care imită tapetul de piele de Cordoba. Nu este clar dacă acesta a fost schimbat din unul original într-o replică de hârtie sau a fost realizat în perioada cât a funcționat aici Casa de Căsătorii. Două coloane și panourile de deasupra arcelor trilobate ce deschid salonul principal spre saloanele laterale sunt din stucomarmură roz și merită o restaurare minuțioasă. Ferestrele sunt din lemn de brad cu șprosuri intermediare, iar forma curbată din registrul superior este caracteristică perioadei de construcție.

O casă, o poveste. Și, mai mult… atâtea… sute poate mii de povești începute aici, prin acel „DA” rostit hotărât de-atâtea perechi de îndrăgostiți.

O casă, o istorie. Dincolo de orice vrejuri ale încercărilor nereușite de retrocedare sau găsire a unor soluții decente astfel încât clădirea să nu ajungă pe calea pieirii, ceva trebuie făcut. Cu responsabilitate, cu dorința de a păstra această filă din istoria Ploieștilor.

Iar faptul că acum Consiliul Județean Prahova ia în calcul formarea unei comisii care să analizeze „la rece” situația, e de luat în seamă. Nu e încă prea târziu, dar… vremea trece și nu iartă. Și ar fi păcat mare ca acest edificiu să fie lăsat în… umbra buruienilor și-n nedreaptă uitare!

*Referitor la acest subiect, președintele forului județean, Bogdan Toader, a transmis:

 „La nivelul Consiliului Județean Prahova, reîncepem demersurile pentru a aduce în patrimoniul public una dintre cele mai frumoase clădiri ale Ploieștiului, care, din păcate, de atâția ani, este lăsată în paragină de proprietar, se devalorizează și se deteriorează pe zi ce trece.

Considerată o clădire emblematică pentru Ploiești, pe vremuri fiind locuința lui Radu Stanian, Casa Căsătoriilor a rămas în memoria multor ploieșteni ca fiind locul unde, aproape 40 de ani, și-au legat destinele mii de tineri.

 Având în vedere necesitatea de a identifica un nou sediu pentru ca Muzeul „Ion Luca Caragiale” să funcționeze în viitor, cât și faptul că se redeschide Axa 5.1, din fonduri europene, pentru reabilitarea patrimoniului cultural, imobilul situat pe Bulevardul Castanilor constituie o soluție viabilă în vederea transformării acestuia într-un spațiu propice pentru relocare.

În funcție de expertiza făcută de evaluator vom analiza oportunitatea achiziționării și convertirii în muzeu a acestui imobil de o încărcătură istorică și emoțională aparte pentru ploieșteni!”

Surse: Studiul Istoric al Dr. Arh. Ruxandra Nemțeanu Colectiv, Marea carte a Ploieştilor, Editura Ploieşti-Mileniul III, Ploieşti, 2011.

surse foto: Facebook, ziare.com, Destepti.ro