La Izvoarele. Te-mbie sa bati la o poarta, poate la casuta mica si veche, cu prispa dantelata in lemn

Vezi undeva, pe o prispă un ulcior vechi- să tot fie așa la suta de ani, plin ochi cu apă rece de la cișmeaua din curte asortată cu umbra boltei de viță.

Dacă stai la curte și totu-i în piatră și beton și n-ai acolo, un rând de-ardei și unul de porumb, o floare sau găini, parcă n-ai ce căta în sat!

Cam așa merge vorba la Izvoarele! Și-i cu-nțeles!

Dacă o iei de la gară către baieră și-apoi lin, în sus pe strada acea mare și liniștită, te bucură cu orice pas florile în culori vii, pomii plini cu roade care-n razele dimineții râd a belșug. Fiecare curte, fiecare gradină e un tablou viu. De undeva, de sus, picură parfum de cetini depărtate și totdeodată miroase-a lapte proaspăt fiert…- lapte din acela ce face smântână de 5 dește’ când îl pui la prins… Ba vezi undeva, pe o prispă un ulcior vechi- să tot fie așa la suta de ani, plin ochi cu apă rece de la cișmeaua din curte asortată cu umbra boltei de viță. Și tot acolo mai vezi… OAMENI. Cu grebla or sapa la spinare, curați și frumoși, cu câte-un zâmbet senin pe față de-ți umple pe dată ziua și gândurile, ca să crezi din nou în frumusețea satului neaoș. Mai trece câte-o căruță cu cai și, undeva mai încolo… mmm, ce bine miroase a dulceață de caise și de afine!!!

E totul, aici, plin de lumină și de o căldură profundă care nu vine din razele de sus, ci din inimile oamenilor și… din inima codrului. Și parcă te-mbie să bați la o poartă, poate chiar la căsuța cea mică și veche, cu prispa dantelată în lemn, ori mai încolo, la casa înconjurată de mușcate, să-i cunoști pe-ai lor, ai caselor, să le dai binețe și să le mulțumești că țin așa frumos și bine satul!

foto: Facebook