El, cu… secole-n spinare, de veghe Adolescentei, dinaintea unui colegiu ploiestean

L-am revăzut azi, acolo unde l-am lăsat în urmă cu… peste trei decenii și jumătate, pe mica străduță (una dintre cele mai mici și mai liniștite din oraș) către liceu…

 Era tot acolo. Imens, maiestuos, revărsându-și blând, aproape… discret, adierile peste pașii grăbiți ai puștilor care vin la Colegiul „Spiru Haret” sau peste ai celor care pleacă spre casă, de la ore, cu siguranță, mai bogați cu ceea ce primesc la cursuri de la profesorii lor. E acolo, gata să înflorească, să bucure, să dea binețe oricui… Chiar și așa, sufocat cu rădăcinile „sugrumate” de chingile astfaltului, dar demn și… cumva ospitalier, invitând pe oricine să contemple mica străduță cu blocuri minuscule, din anii ʼ50, unice în oraș, și care se termină în curtea liceului. Un loc fermecat, cumva,  simbioză cu un parfum aparte… Pardon, cu o mireasmă aaprte, căci străduța e plină-„ochi” de tei mari, înfloriți…

Privesc teiul dintâi, pe care-l știu… de-o viață. Multisecular. Uriaș, aș zice și… poate printre puținii de seama lui din oraș. O minunăție. O siluetă cumva… în contrast cu adolescența… care-i trece pe dinainte zilnic, uneori rebelă, veselă tot timpul, „năbădâioasă” ori… însetată de nou, de cunoaștere, de acel ceva specific vârstei.  Și el, teiul acela uriaș, cu diametru, la bază, aproape de 1 metru, mai înalt decât blocul cu 3 etaje ce îi e vecin, e acolo. Face parte din peisaj, din șoapte, din ascunzișul cine știe cui pentru ca el să-I facă ei o surpriză, la finalul orelor, pe seară, ori… ascultând „poveștile” de după ore alte atâtor generații…

 Mă gândeam numai că ar trebui protejat, ar trebui cumva, undeva să scrie că e acolo,la intrarea pe strada Constructorilor  „din vremuri imemoriale”, că e încă în picioare și… merită respect.