CE BINE-AR FI!!! Olaritul, o noua sansa la viata, la Gorgota!

Meșteșugul ăsta minunat și-atât de vechi are dreptul la înveșnicire, la un trai dincolo de vremuri și modă, pentru că șine în el tradiția, munca și arta.

Prin 2010, Nea Titel era considerat ultimul olar în putere din Gorgota. Atelierul și gospodăria lui erau ca un muzeu viu, unde străvechiul meșteșug glăsuia prin mâinile cu har, neostenite ale omului îndrăgostit de munca sa.

„Trebuie să simţi lutul, să-i asculţi vocea. Și mult mai mult. Trebuie să vrei”… mărturisea, oarecând, meșterul, bucuros că, uneori, vara, veneau la el în ogradă studenții de pe la Artă Plastică din București, bucuroși să deprindă d-ale olăritului cum s-ar zice așa, la botul calului, la roată… Pe când, din păcate, copiii din localitate nu prea se înghesuiau și nici nu erau îndrumați să afle rostul acestui meșteșug (mai erau, undeva, în câteva vitrine, la una dintre școli) nise vase și obiecte mai vechi, făcute de generații de copii de altădată, la ateliere).

Ei, și Nea Titel s-a dus… În urmă-i mai sunt, ici colo, câțiva care ar mai duce tradiția, dar parcă nu-i prea mai trage inima așa mult (deși… meseria asta e-așa frumoasă!) în secolul tehnologiei digitale și a unei copilării… petrecută mai mult pe rețelele de socializare.

Și, totuși…

Zilele trecute, ne-a ieșit în cale UN OM. UN OM hăzăzit să diriguiască d-ale culturii și care, spre bucuria noastră, spune răspicat că vrea să facă tot ce-i posibil să readucă la viață olăritul la Gorgota, să dea o nouă șansă lutului care poate fi considerat aici, o bogăție locală. Vorbim de Anișoara Ștefănucă, directorul Centrului Județean pentru Cultură Prahova. Ne-a mărturisit cu atâta aplomb și… „of” despre dorința și… ambiția de a revitaliza olăritul- această miraculoasă poveste ce unește pământul cu divinitatea- la Gorgota…, că parcă îl și vedeam din nou pe Nea Titel meșterind și modelând lutul acela pe care-l îmblânzea cu o dragoste nemărginită.

Și clar, în direcția asta se pot face multe! Important e să ai voință!

Și da, SE MERITĂ și TREBUIE. Meșteșugul ăsta minunat și-atât de vechi are dreptul la înveșnicire, la un trai dincolo de vremuri și modă, pentru că șine în el tradiția, munca și arta. Și, de ce nu, poate (re)deveni un modus vivendi și un simbol viu al locului… mai cu seamă că și toponimia satului Potigrafu (care nu e nicicum o răsturnare a silabelor tipografului) spune, de fapt, povestea aceluiași vechi meșteșug…