Ada Zyravis: „Ea a fost Lucretia. Iar eu sunt norocoasa ca i-am fost nepoata”. Poveste de la Ploiesti…

28 Iulie 1945.

Data e stampilata de fotograf pe spatele cartonului invechit.

Avea 16 ani si trecuse prin bombardamentele asupra Ploiestiului si anii razboiului, cu refugiile lui la Campina sau Plopeni.

Mama ei draga, o ardeleanca blanda ce-si urmase inima si se stabilise mai apoi in vechiul regat, avea o geanta neagra si rupta putin la toarte, singura mai rezistenta, in care isi tineau actele casei, singura lor avere la momentul acela. Tatal, un moldovean aprig, era la razboi si ele erau doar doua de ani.

Pe acea gentuta rupta a salvat-o ea singura, cand o bomba a cazut chiar langa casuta lor, de la periferia Ploiestiului. Cand au sunat alarmele antiaeriene si incepusera a cade primele bombe, erau atat de aproape încât nu mai avusese timp sa o ia la fuga spre adaposturi. Se pitise in micul lor beci. Mama ii era plecata din zori, la fabrica de armament de la Plopeni. Lucra acolo de ceva vreme, alaturi de alte femei de pe strada lor, sa ajute in vremurile cele negre si sa aduca ceva mancare pentru copilul ei.

Cand a cazut bomba, a crezut ca s-a zis cu ea. A insfacat gentuta si a fugit, printre zguduiturile pământului , in curte, prosteste. De acolo si-a vazut casuta părintească inclinata intr-o rana, ca un om beat, cu acoperisul in flacari. S-a infuriat si a intrat apoi din nou, zbatandu-se sa mai scoata din casa lor macar niste haine, sau asternuturi.

Pe sub flacarile care lingeau acoperisul, peretii, si ii parleau parul, a tras de dulapul de bucatarie si l-a scos prin usa daramata de explozie. Niciodata nu a inteles cum a reusit asta ea, un fir de fata slaba. Dulapul acela, cu doua sertare si doua usi, era bucuria lor din toate serile, de cand se stia. Acolo aseza mama ei prăjiturile si painea, acolo aveau icoana si candela prinse frumos intr-o rama, pe policioara lui mica asezau ouale rosii de Pasti sau cozonacii de Craciun. In vremurile cand avioanele nu venisera si lumea mai era in rosturile ei firesti.

N-a uitat niciodata groaza de dupa. Cand se uita cu amar la ce mai ramasese din casuta lor fumeganda. Nici groaza din glasul mamei ei, urlandu-i numele intr-un vaier de strigate, cand seara se lasase dupa acea zi, iar oamenii au fost lasati sa iasa din adaposturi si sa se intoarca la ceea ce fuseseră odata casele si strada lor.

Au ramas doar ele, cu o gentuta rupta cu acte, un dulap de bucatarie cu un picior zdrelit si cateva haine. Au fost cuprinse de autoritati in valul de oameni ce a fost refugiat la Campina si au ramas acolo inca aproape un an, pana la finalul razboiului.

S-au considerat norocoase. Cand a venit finalul, nu au mai fost doar doua. Moldoveanul cel aprig s-a intors la fetele lui. Beteag si cu naravul bauturii, el care inainte nu punea in gura vin decat la sfanta împărtășanie, insa viu.

Au reconstruit, ei trei, casuta. Si fata cea satena, cu ochii negri, a crescut. Si s-a casatorit, in anul marilor zapezi din Romania, cu un baiat mandru si gelos dar cu un suflet cald ca soarele Baraganului, de unde plecase sa isi faca o alta viata, in orasul cu rafinarii. Si au avut si ei o fata, cu ochii mari si negri ca ai mamei si parul negru, ca al tatalui.

Si au fost fericiti, ani lungi si buni. Însă povestea razboiului, nu a mai povestit-o ea nimanui, niciodata. Până cand n-a avut un prichindel de nepoată in brațe, careia sa ii faca toate poftele copilărești si sa ii spuna in fiecare seara povesti cu zane si feti frumosi.

Abia atunci, cand aproape cincizeci de ani frumoși isi tineau pavaza dârză intre azi si vremurile urgiei, i-a spus ea povestea razboiului unei alte ea mici, ce ii semana in multe, deosebindu-se doar prin ochii verzi de copila de odinioara. I-a spus de gentuta cea neagra si de dulapul de bucatarie si i-a mai spus si multe altele, in serile lor de iarna, cand afara era frig dar in casa lor era cald si lumina.

Iar fata cu ochi verzi, desi era un ghemotoc pe vremea aia, si-a promis ca odata si odata va spune si ea mai departe povestea unor oameni simpli dar curajosi.

A plecat in lumina si cerul pe care le-a iubit atat de mult in 1996.

Ea a fost Lucretia. Iar eu sunt norocoasa ca i-am fost nepoata.(Ada Zyravis)

Mai mult decat o poveste. Amintiri ce dau, cu generozitate lectii la care merita sa luam seama…

foto: Ada Zyravis/Poze vechi din Romania